FLORIILE
Ultima
duminică din Postul Paştelui este cunoscută în popor sub numele de Florii sau Duminica Vlăstarilor. În această zi biserica creştină sărbătoreşte
Intrarea Domnului
Iisus Hristos în Ierusalim, după ce săvârşise ultima sa mare minune: Învierea
lui Lazăr din Betania, fratele Martei şi al Mariei, mort de patru zile. Sfântul Chiril spune că intrarea în
Ierusalim prefigurează intrarea neamurilor, călăuzite de Hristos, în
Ierusalimul ceresc. Floriile deschid
săptămâna cea mai importantă pentru pregătirile de Paşti.
Pentru
buna desfăşurare a sărbătorii Floriilor,
cu o zi înainte se strâng ramuri de salcie înmugurită, se leagă în snopi şi se
duc la biserică
pentru a fi sfinţite de preot. În limba latină, denumirea salix DATĂ SALCIEI a fost pusă în legatură
cu verbul salire - a sări semnificând extraordinara capacitate a salciei
de a se regenera şi a se reproduce cu repreziciune. În tradiţia Greciei antice,
alaturi de plop, ea umbreşte intrarea în temuta împărăţie a morţii, stăpânită
de nemilosul Pluto şi de zeiţa Persefona. Homer relatează despre acest lucru
atunci când Circe îi indica lui Odiseu locul unde se afla intrarea în Infern: dumbrava neîngrijită, dincolo de cărările
Oceanului, unde cresc plopi măreţi şi sălcii sterpe, distrugătoare de rod. Ea face parte din copacii sacri ai nimfelor, fiicele lumii subpământene
şi juca un rol important in timpul sărbătorii Thesmophoria, legată de cultul
lui Demeter şi Core. Salcia
este prezentată ca simbol atât al mamei cât şi al fecioarei, al rodniciei
pântecelui şi al castităţii; al celor vii şi al celor morţi. Totodată, vechii
greci i-au atribuit salciei şi calităţi magice. În creştinism, salcia este
asimilată puterii de regenerare a
universului prin sacrificiul lui Hristos. Multe din aceste
calităţi magice, terapeutice, dar şi simbolice sunt preluate în creştinismul
popular, mai ales sud - est european,
unde salcia înlocuieşte ramurile de palmier sau măslin cu care a fost
întâmpinat Domnul Iisus la intrarea în Ierusalim.
Cu
ramurile de salcie aduse la biserică, se înconjoară gospodăria
apoi sunt loviţi, ritual, toţi membrii familiei de către cel mai bătrân;
la fel se întâmplă cu vitele şi păsările pentru a alunga bolile şi forţele
malefice. Apoi din ramurile de salcie se face o coroniţă şi se păstrează la
icoană fiind folosită pentru a îndepărta
trăsnetele. Ramurile de salcie sfinţite se pun de asemenea la icoane, la uşi
sau ferestre, la fântâni sau la
streaşina caselor, cu acelaşi rol de îndepărtare a maleficului şi de protecţie
a oamenilor, animalelor sau bunurilor din gospodărie. În scopuri profilactice,
oamenii se încing cu mâţişorii
sfinţiţi pentru a nu-i durea mijlocul. Mâţişorii sunt folosiţi însă şi în vrăji sau descântece. Ramurile păstrate la
icoane se pun pe foc vara, în momentul în care începe o furtună, sau se aruncă
în curte când începe să bată grindina.
Femeile
căutau să ia din biserică nuiele de salcie cât mai lungi, crezând că le va
creşte cânepa mare. Ajunse acasă, numărau mugurii de pe crengile pomilor din
livadă fiind convinse că vor avea tot atâţia pui la cloşti.
În
Duminica Floriilor se spală capul cu apă descântată pentru a creşte părul bogat
şi frumos; apa folosită se aruncă la rădăcina unui păr altoit .
În
ajunul Floriilor se efectua un ceremonial complex, structurat după modelul colindelor,
dedicat unei zeităţi a vegetaţiei numită Lazăr sau Lăzărel. Lăzărelul redă un ritual complex care implică moartea
violentă, scalda rituală, care aduce cu sine prosperitatea vegetaţiei sau, şi
mai direct, învierea şi transformarea eroului în vegetaţie luxuriantă şi, în
final, bucuria marcată de hora colindătoarelor.
Obiceiul
a fost atestat numai în sudul ţării: Muntenia şi Dobrogea. Totuşi, acesta este
circumscris într-un areal sud-european mai larg, ceea ce i-a determinat pe unii
folclorişti să-l ataşeze unui străvechi strat cultural traco-elen.
Ceremonialul
este practicat numai de fete. Una dintre fete, participantă la ceremonial,
numită Lăzăriţa, se îmbrăca în
mireasă. Aceasta, împreună cu alte fete cu care formează o mică ceată, colindă
în faţa ferestrelor caselor. Lăzăriţa
se plimba cu paşi domoli, înainte şi înapoi, în cercul format de colindătoarele
care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazăr sau Lăzărica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac
pentru a da animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea din copac,
căutarea şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioarele lui, aducerea
acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc,
aruncarea scaldei mortului pe sub nuci.
Un
text dobrogean completează scenariul ritual al morţii şi înmormântării cu
învierea şi prefacerea lui Lazăr în flori, moment culminant marcat, printr-o
horă de veselie a colindătoarelor. ( ...)
Conf. Univ. Dr. Paula Popoiu,
Manager
