ARY MURNU
(1881, Xanthi, Grecia – 1971, Bucureşti)
Aristomene Murnu
s-a născut la 28 iunie 1881 în Xanti, Macedonia, copilăria petrecându-şi-o apoi
la Veria, în munţii căreia familia preotului şi profesorului Ioan Murnu deţinea
o mică proprietate şi turme de oi. Către 1890 familia preotului Murnu se
stabileşte la Budapesta, unde acesta devine protopopul comunităţii romaneşti
şi, în paralel, profesor de limba greacă. Ary Murnu studiază la Liceul Piarist
din Budapesta, frecventează muzeul, galeriile. Îi place Goya, peisajele lui
Segantini, pictura lui Muchka, ajunge curând, prin studiu individual, să
execute în ulei portrete cu o deosebită acurateţe. La 18 ani începe studiile la Academia Liberă
de Arte cu Hollosy şi Azbe, apoi pleacă la München in 1902, pentru a studia ca
bursier al statului român, la Kunstakademie. Are ca profesori pe Karl Marr şi
Ludwig Herterich, promotori, mai ales Marr, ai unui curent înnoitor în arta
germană a vremii.
Între colegii
români de la München se numără pictorii Ştefan Popescu, J. Al. Steriadi, dar şi
literaţii Virgil Cioflec, St. O Iosif, Sofia Nădejde. Vizitează nordul Italiei,
împreună cu colegii de studii în timpul primei vacanţe. La academie, Herterich
îi apreciază desenul şi portretistica (un exemplu este portretul tânărului
prinţ Carol din colecţia Muzeului Naţional de Istorie), de Karl Marr
apropiindu-se ca de un spiritus rector, cu care avea să dezvolte o lungă
corespondenţă. Marr este cel care-l influenţează în abordarea desenului
sintetizator, cu inflexiuni seccession, din ilustraţiile la Eminescu executate
câţiva ani mai târziu. Expresionismul münchenez îl marchează pe Murnu pentru
tot restul activităţii sale de grafician, desfăşurată în domeniul caricaturii
şi al ilustraţiei de carte. După doi ani de studii müncheneze, familia, care nu
îl încuraja în orientarea sa către artă, îl determină sa continue la Iaşi şi
Bucureşti (1903-1904) unde se simte străin atât de Bardasare, cât şi de
Stăncescu şi I. D. Mirea. Încă din primii ani ai stabilirii sale la Bucureşti,
Ary Murnu începe să publice desene şi caricaturi în Furnica şi se apropie de Tinerimea
Artistică, acea societate care, la începutul secolului, grupa tot ce era
viu, novator, în arta românească.
Va expune la Tinerimea, al cărei secretar va fi timp
de 30 de ani, alături de Fritz Stork, Cecilia Cuţescu, Fr. Şirato, dar va trăi
în principal din grafica executată pentru ziarele şi revistele umoristice sau
ilustrate ale vremii (Furnica, Ghimpele,
Facla, Lumea copiilor), ca şi din ilustraţiile la cele aproape o sută de
titluri ce i se încredinţează. Între ele ediţia Scurtu a Poeziilor lui
Eminescu, ediţiile de lux ale Iliadei şi Odiseei, traduse de George Murnu,
fratele său, dar şi abecedarele şi calendarele Minerva, din 1904 până târziu,
după 1940.
Expoziţii
personale de pictură a avut la Sala Ileana, în 1921, în 1928 şi 1929 şi o
retrospectivă la sala Dalles, în 1955. A participat la saloanele oficiale dintre
1905 şi 1929, obţinând în anul 1913 medalia de aur şi a expus picturi la 25 de
expoziţii ale Tinerimii Artistice.
După 1955, grav
afectat de miopie şi cataractă, desenează tot mai puţin, pictează tot mai rar.
A iubit munţii şi i-a pictat aproape cu religiozitate şi cu o mare grijă pentru
a consemna exact locul înfăţişat. A fost şi un excelent portretist, după cum o
demonstrează portretele lui Carol al II lea (1916), al reginei Maria, ca şi ale
prietenilor sau familiei pe care le-a executat, în ulei, acuarelă sau creion
de-a lungul vieţii.
ION LUCIAN MURNU (1910 –
1984, Bucureşti)
Ion Lucian Murnu (1910-1984) s-a
născut la Bucureşti, ca fiu al graficianului Ary Murnu, al cărui frate, George
Murnu, era un reputat elenist (traducător al integralei Homer în limba româna)
poet, arheolog şi profesor de istoria artei.
A studiat, la Bucureşi, la
Academia Julian, apoi la Şcoala de belle arte, (1930-1936) desenul cu Ressu,
sculptura cu Oscar Han, discipol, la râdul lui, al lui Antoine Bourdelle. Ca
tânăr sculptor, l-a preţuit pe Mac Constantinescu, sculptor modern în opera căruia
clasicul este receptat ca o sursă de glosse formale în spirit decorativ.
Artistul s-a format, încă din
prima tinereţe, într-o atmosferă în care modernitatea însemna, încă, un profund
respect pentru valorile perene ale artei antice. Şederea sa la Roma, ca
bursier al Accademiei di Romania (octombrie 1938, iunie 1940) aprofundează o larga
cunoaştere anterioară, adăugându-i pe lângă experienţa directă a artei antice,
medievale şi renascentiste descoperirea etruscilor. Arhaismul greco-latin a
devenit pentru Murnu, ca şi pentru congenerii săi italieni, Marino Marini şi
Giaccomo Manzu, corifei ai şcolii romane, filonul unei perene modernităţi, al
unui etern, dar acut actual umanism.
Acest fapt nu a însemnat pentru
Murnu o ancorare placidă într-o formulă plastică fixată, ci chiar menţinerea în
orizontul fertil al perenităţii chiar şi atunci când, sub apăsările şi ameninţările
comunismului, etosul operei s-a schimbat radical devenind, din senin - meditativ,
de expresie clasicizantă, unul dramatic, ascetic, de tip expresionist,
proclamând ultimativ şi plastic riguros, autoritatea spiritului asupra lumii, a
legilor eterne, nevăzute, implacabile
dar eliberatoare, asupra prezentului văzut, constrângător.
Dinspre antic, sculptorul Murnu
evoluează pe o traiectorie Bourdelle, apoi, asemeni lui Giacometti, spre
valorile expresivităţii plastice ale corpului, investit de el nu cu forţe
exterior devoratoare, ci interior revelatoare, ca rod al acţiunii spiritului
asupra trupului. Asceza formală manifestă în sculptura sa din anii 60, în total
contratimp cu arta românească oficială a vremii, dar şi cu formele plastice ale
artei abstracte practicate în Europa vremii, exprima distanţa autorului faţă de
tot ceea ce, contingent, l-ar fi putut constrânge, afirmând cu rigoare
spiritualul până la evadarea din teritoriul sculpturii, în care volumele se
efilaseră prin consumpţie interioară, în cel al picturii. Şi aici flacăra spiritului
impune asceza plastică, simplificând planurile, fără să le elimine,
reducându-le la suprafeţe aproape decorative, după formula bizantină.
Ca şi în fresca bizantină, în
spatele formulărilor sale plastice, învecinate celei mai bune picturi metafizice
a vremii, (de Chirico) se străvede însă, cu claritate, mesajul - un conţinut
accesibil doar iniţiaţilor. Sunt aici ecouri ale lecturilor sale biblice şi
platoniene, ale Sfântului Augustin (din Confessiones) şi ale lui Plotin (din
Eneade), ca şi a operei danteşti, cunoscute până la majore asumări. Ades,
artistul îşi repeta, chiar şi în fericita epoca romană, resemnat şi însingurat:
„Non raggiona di loro, ma guarda e passa”.
A fost deviza sa şi pentru anii
de însingurare şi izolare ai comunismului.
În timpul vieţii, a avut doar
două expoziţii personale la Bucureşti in 1946, Sala Dalles şi 1966, Orizont şi
alte două la Roma (1967, galeria Feluca), şi în 1971 în Germania, cu un mare
succes de presă şi de vânzări.
Fiecare apariţie pe simeze i-a
adus importante aprecieri din partea publicului cunoscător. O presă avizată a
consemnat larg expoziţiile ca evenimente plastice de excepţie, apoi o
conjuraţie a tăcerii oficiale a lăsat în penumbră opera şi persoana sa, din ce
în ce mai distantă şi singulară în cotidianul românesc.
Între 1966 -1981 a efectuat numeroase
călătorii de documentare, în Grecia, Bulgaria, Ungaria, Germania, Franţa,
Spania, revenind în Italia de mai multe ori.
După 1990 artistului i se
consacră mai multe expoziţii la Bucureşti, 1990, Constanţa – Muzeul de Arta, 1991,
şi Galaţi - Muzeul de Arta Contemporana, 1992 , apoi în 2004 la palatul Mogoşoaia,
în care desenele sale expresioniste, alături de picturile metafizice şi
ultimele sculpturi, intrate în patrimoniul şi expunerile permanente ale
muzeelor, au constituit revelaţia unui univers artistic şi a unei suferinţe
interioare cu totul singulare în arta românească postbelică. S-a publicat
şi jurnalul său de idei, Idee şi meşteşug
(1992, editura Universal Dalsi), un
document unic despre rezistenţa prin spirit şi prin cultură impusă de
Murnu în Academia de arte.
Figurativ şi umanist, atunci când
arta „oficială” căpătase libertatea exprimărilor abstracte, metafizic, pe când
pictura româneasca practica formulele postimpresionismului sau ale sintezelor
postcubiste, Murnu a fost permanent in contratimp cu vremea sa, avind insa
mereu convingerea ca singurătatea sa este a unui precursor, si nu a unui epigon
târziu.
Ceea ce cursul ulterior al artei
româneşti, prin revenirea studenţilor săi la figurativ în cadrele unui umanism
modern, a demonstrat-o. Şi trebuie să numim aici o valoroasă pleiadă care
numără pe: Silvia Radu, Vasile Gorduz, Viktor Roman, Gheorghe Apostu, Vladimir
Predescu, Dinu Radulescu, Ion Condiescu.
Lucrari monumentale :
Eminescu,
bust, Dej
Traian, bust, Drobeta Turnu
Severin
Făt Frumos, basorelief, parcul
Herăstrău, Bucureşti
Nicolae Ştefănescu, bust, Opera
română
Doina Mândru
Niciun comentariu:
Comentariile noi nu sunt permise.