22.04.2013

FLORIILE



     Ultima duminică din Postul Paştelui este cunoscută în popor sub numele de “Florii” sau “Duminica Vlăstarilor”. În această zi biserica creştină sărbătoreşte Intrarea Domnului Iisus Hristos în Ierusalim, după ce săvârşise ultima sa mare minune: Învierea lui Lazăr din Betania, fratele Martei şi al Mariei, mort de patru zile. 

  Sfântul Chiril spune că intrarea în Ierusalim prefigurează intrarea neamurilor, călăuzite de Hristos, în Ierusalimul ceresc. Floriile deschid saptamâna cea mai importantă pentru pregatirile de Paşti. Pentru buna desfăşurare a sărbătorii Floriilor, cu o zi înainte se strâng ramuri de salcie înmugurită, se leagă în snopi şi se duc la biserică pentru a fi sfinţite de preot. In limba latină, denumirea salix dată SALCIEI a fost pusă în legătură cu verbul salire - a sări semnificând extraordinara capacitate a salciei de a se regenera şi a se reproduce  cu repreziciune. 
  În tradiţia greacă antică, alături de plop, ea umbreşte intrarea în temuta împărăţie a morţii, stăpânită de nemilosul Pluto şi de zeiţa Persefona. Homer relatează despre acest lucru atunci când Circe îi indică lui Odiseu locul unde se afla intrarea în Infern : "dumbrava neângrijită, dincolo de cărările Oceanului, unde cresc plopi mareţi şi sălcii sterpe, distrugatoare de rod “. Ea face parte din copacii sacri ai nimfelor, fiicele lumii subpământene şi juca un rol important în timpul sărbătorii Thesmophoria, legată de cultul lui Demeter şi Core. 
  Salcia este prezentată ca simbol atât al mamei cât şi al fecioarei, al rodniciei pântecelui şi al castităţii; al celor vii şi al celor morţi. Totodată, vechii greci i-au atribuit salciei şi calităti magice. În creştinism, salcia este asimilată  puterii de regenerare a universului prin sacrificiul lui Hristos. Multe din aceste calităţi magice, terapeutice dar şi simbolice sunt preluate în creştinismul popular, mai ales sud - est european,  unde salcia înlocuieşte ramurile de palmier sau măslin cu care a fost întâmpinat Domnul Iisus la intrarea în Ierusalim.

  Cu ramurile de salcie aduse la biserică se înconjoară  gospodăria,  apoi sunt loviţi, ritual, toţi membrii familiei de către cel mai bătrân; la fel se întâmplă cu vitele şi păsările pentru a alunga bolile şi forţele malefice. Apoi ramurile de salcie se fac coroniţă şi se păstrează la icoană  fiind folosite pentru a îndepărta trăznetele. Ramurile de salcie sfinţite se pun de asemenea la icoane, la uşi sau ferestre, la fântâni  sau la streaşina caselor, cu acelaşi rol de îndepărtare a maleficului şi de protectie a oamenilor, animalelor sau bunurilor din gospodărie. În scopuri profilactice, oamenii se încing cu “mâţişorii” sfinţiţi pentru a nu-i durea mijlocul.  “ Mâţişorii” sunt folosiţi însă şi în vrăji sau descântece.
Ramurile păstrate la icoane se pun pe foc vara, în momentul în care începe o furtună, sau se aruncă în curte când începe să bată grindina.   
    Femeile căutau să ia din biserică nuiele de salcie cat mai lungi, crezând că le va creşte cânepa mare. Ajunse acasă, numărau mugurii de pe crengile pomilor din livadă fiind convinse că vor avea tot atâţia pui la cloşti.  În Duminica Floriilor se spală capul cu apă descântată pentru a creşte părul bogat şi frumos; apa folosită se aruncă la rădăcina unui păr altoit .

În ajunul Floriilor se efectua un ceremonial complex, structurat după modelul colindelor, dedicat unei zeităţi a vegetaţiei numită Lazăr sau Lăzărel.

         Lăzărelul reda un ritual complex care implică moartea violentă, scalda rituală, care aduce cu sine prosperitatea vegetaţiei sau, şi mai direct, învierea şi transformarea eroului în vegetaţie luxuriantă şi, în final, bucuria marcată de hora colindătoarelor.
Obiceiul a fost atestat numai în sudul ţării: Muntenia şi Dobrogea. Totuşi, acesta este circumscris într-un areal sud-european mai larg, ceea ce i-a determinat pe unii folclorişti să-l ataşeze unui străvechi strat cultural traco-elen.
     Ceremonialul este practicat numai de fete. Una dintre fete, participantă la ceremonial, numită Lazăriţa, se îmbrăca în mireasă. Aceasta, împreună cu alte fete cu care formează o mică ceată, colindă în faţa ferestrelor caselor. Lazăriţa se plimbă cu paşi domoli, înainte şi înapoi, în cercul format de colindătoarele care povestesc, pe o melodie simplă, drama lui Lazăr sau Lazărica: plecarea lui Lazăr de acasă cu oile, urcarea în copac pentru a da animalelor frunză, moartea neaşteptată prin căderea din copac, căutarea şi găsirea trupului neînsufleţit de către surioarele lui, aducerea acasă, scăldatul ritual în lapte dulce, îmbrăcarea mortului cu frunze de nuc, aruncarea scaldei mortului pe sub nuci. 
      Un text dobrogean completează scenariul ritual al morţii şi înmormântării cu învierea şi prefacerea lui Lazăr în flori, moment culminant marcat, printr-o horă  de veselie a colindătoarelor.     

      
                
                                                          

•         În afară de  obiceiurile menţionate rezervate Paştelui şi Floriilor  care fac parte dintr-un fond vechi de credinţe conservate în satul românesc, există desigur şi ,, mode,, noi despre care  ştiu mai ales cei de la oraş . Povestea iepuraşului care aduce ouă de Paşte vine de fapt din Germania. Copiii cred că, daca au fost buni şi cuminţi, Iepurele Magic, Oschter Haws, le va aduce un coş plin cu ouă de ciocolată, cu ouă colorate. Tot tradiţia spune că la început o femeie care iubea foarte mult copiii ascundea coşuleţe pline cu ouă, astfel încât ei să le găsească foarte uşor. 
Simbolurile Paştelui sunt, aşa cum toţi ştim, iepuraşii şi ouăle roşii, simboluri împrumutate din vechi ritualuri precreştine. Ele nu au nimic de-a face cu povestea biblică a morţii şi Învierii lui Iisus; ele doar marchează venirea primăverii şi reapariţia vegetaţiei, precum şi fertilitatea. 
O veche legendă nordică spune că zeiţa Eostre a găsit într-o iarnă o pasăre rănită pe câm. Pentru a o salva de la moarte, zeiţa a transformat-o într-o iepuroaică, aceasta păstrând însă capacitatea de a depune ouă. Pentru a-i mulţumi binefăcătoarei sale, iepuroaica decora ouale făcute şi i le daruia zeiţei. Deşi nu este un animal prea impresionant, iepurele este un mesager sacru al divinităţii în multe culturi. Spre exemplu, în tradiţia chineză, iepurele este o creatură care trăieşte pe Lună, unde se ocupă cu măcinarea orezului, esenţa vieţii.

      Sunt multe obiceiurile populare care se împletesc intim în ţesătura credintei creştine privind misiunea mesianică a lui Iisus Hristos în lume. Şi această sărbătoare, ca multe altele, ne vorbeşte despre faptul că şi creştinismul s-a altoit pe un strat de credinţe vechi  cărora le-a imprimat înaltul înţeles al sacrificiului din dragoste de aproape. Paştele rămâne momentul în care, individual  dar şi în comunitate, cerem şi obţinem ,,lumina din lumină” şi înţelegem că Iisus este, pentru fiecare dintre noi, ,, Calea, Adevărul şi Viaţa,,.



Conf.univ.dr.Paula Popoiu
Director General
MUZEUL NATIONAL AL SATULUI DIMITRIE GUSTI